Trilogia Moldovei

Trilogia Moldovei de Barbu Ștefănescu Delavrancea este formată din trei piese de teatru: Apus de soare (1909), Viforul (1910) și Luceafărul (1910), prin care reînvie istoria Moldovei din prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin figurile domnitorilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi Petru Rareş.
În Apus de soare sunt urmărite clipele din urmă ale vieţii şi domniei lui Ştefan, când acesta este încercat de boală și tulburat de îndoieli, și când cere, în tradiția creștină, izbăvirea și iertarea, dar nu pregetă să fie ferm în continuare în deciziile sale ce privesc viitorul Moldovei. În contrast cu figura grandioasă a lui Ștefan cel Mare, imaginea lui Ștefăniță din Viforul este cea a unui domnitor despotic, meschin, care încearcă în zadar să lupte cu amintirea legendară a bunicului său, Ștefan cel Mare. Un antierou, Ștefăniță întruchipează toate defectele unui conducător – egoismul, cruzimea, micimea, violența, având parte de o moarte la fel de violentă ca urgia pe care a lăsat-o în urmă. În Luceafărul, ultima piesă din trilogie, este înfățișată figura luminoasă a lui Petru Rareș, adevăratul continuator al lui Ștefan cel Mare. Întors la curtea Moldovei după 22 de ani de pribegie, Petru Rareș trebuie să îi convingă pe toți că este fiul lui Ștefan cel Mare. Deși figură luminoasă, nici Petru Rareș nu reușește să reziste intrigilor de la curte și conflictului ireconciliabil între politica sa ce viza independența țării și interesele boierimii.