Recviem

Dabija priveşte moartea aşa cum priveşte viaţa – sau istoria marcată de războaie ori bântuită de spectrul comunismului – cu o detaşare lucidă, cu umor crud şi agresiv până la visceral. Plasticitatea textului lui Vişniec îi hrăneşte voluptatea grotescului şi-i dă motiv în plus să demonstreze absurdul unei existenţe în care cu toţii vom păşi, negreşit.
Recviem e graniţa între istorie şi memorie unde moartea apare însufleţită de Morţii Patriei – demni sau nedemni – care îşi revendică răspicat drepturile de defilare la parada de întoarcere acasă. Dialogul direct, fără subtilităţi, ai zice, dar care decantează atât de subtil sensurile replicilor, pendularea între fragilitate lirică şi cruzime, dar şi doza de umor frust din cântecele Adei Milea fac din Recviem o parabolă cu haz şi ironie despre război, despre moarte şi „viaţa” din ea.