Lampa lui Alladin

A fost cândva, în vechimea vremilor și în curgerea vârstelor și a clipelor, într-o cetate, un ins care era croitor de meserie și sărac ca stare. Și insul acela avea un fiu pe nume Alladin, un băiat întru totul netrebnic la învățătură și care, din copilăria lui, părea să fie un derbedeu și un leneș. Când ajunse la vârsta de zece ani, taică-său vroi mai întâi să-l dea să învețe vreo meserie mai de fală; dar, cum era foarte sărac, nu putu să facă față cheltuielilor cu învățătura și trebui să se mulțumească să-l ia pe copil la el la croitorie, ca să-l deprindă cu meseria lui, lucrul cu acul. Însă, Alladin, care era un copil dedat să zburde necurmat cu copiii din mahala, nu se putu sili să stea măcar o zi în croitorie. Dimpotrivă! în loc să ia seama la lucru, pândea clipita când tatăl său era nevoit fie să lipsească pentru vreo treabă, fie să întoarcă spatele ca să vadă de vreun musteriu, și își lua iute tălpășița și da fuga să se înhăiteze pe ulițe și prin grădini cu haimanalele de seama și de teapa lui. Și iacă-așa era purtarea acelei lichele care nu vroia nici să asculte de părinții săi, nici să învețe meseria de croitor. Încât tătâne-său, tare mâhnit și deznădăjduit că are un fiu pornit spre toate ticăloșiile, până la urmă ridică mâinile de pe el și îl lăsă în voia stricăciunii lui; și, de durere, căzu la boală și muri. Ci lucrul acesta nu îl lecui pe Alladin de proasta lui purtare.